Doi pe 2.

Azi a fost soare, a fost o adevărată zi de primăvară, sau cel puțin după-amiaza. Iar mie îmi place la nebunie să fie soare, am mai zis, e o cu totul altă atmosferă. Așa că azi, pentru aniversarea noastră de doi ani, iubitul meu a venit și mi-a spus „Uite ce ți-am adus de ziua noastră: soare!”
Și am inaugurat și metoda noastră preferată de a lenevi afară, picnicul!

„Looks like we made it
Look how far we’ve come my baby.”

About dancing.

Dansez de când mă ştiu. De capul meu, aşa, fără să mă fi învăţat cineva ceva sau să mă fi dat părinţii la cursuri.
Dar în toamna asta am ajuns să dansez şi „organizat”, mergând la cursuri de salsa şi bachata.
Şi mi-am dat seama de ce îmi place atât de mult să dansez! Pentru că mă face să nu mă gândesc la nimic, pentru că mă eliberez de orice şi doar mă bucur de dans. În viaţa de zi cu zi nu poţi face mereu ce simţi, dar în dans, dacă nu faci ce simţi, te-ai pierdut. Înveţi nişte paşi de bază şi nişte figuri, dar când dansezi liber pe muzică, nu te mai gândeşti la teorie. Da, faci paşii cum trebuie, dar mai mult simţi muzica si ritmul ei.
Sunt fată, aşa că eu mă las condusă şi doar opun puţină rezistenţă, nu tre să mă gândesc la ce figură să mai fac, ce să mai improvizez, cum să mai surprind etc. A, şi incă o parte simpatică, dacă băiatul greşeşte, e vina lui, dacă fata greşeşte, e vina lui, că doar el conduce, nu?

Cred că fiecare ar trebui să aibă un loc sau o activitate care măcar să-l facă să se relaxeze şi să-i limpezească mintea. Pentru mine nu e nici pe departe doar atât. Entuziasmul cu care mă duc, dorinţa constantă de a învaţa cât mai multe lucruri noi şi de a dansa oricând, faptul că aş putea să vorbesc încontinuu despre asta, că plec extrem de încântată de la cursuri, gândindu-mă numai că „poimâine vin iar!”; toate astea arată că m-am îndrăgostit definitiv şi iremediabil de dans!.

Little miss stubborn.

Yes, this is me sometimes.
Pentru că mă concentrez mai mult pe ce vreau să simt decât pe a descoperi ce simt cu adevărat.
Pentru că consider că lucrurile sunt cum vreau eu; cele legate de mine, evident, nu de cei din jur.

[Mai mulţi „Pentru că” când mă voi întoarce.]

Just talk.

Cum înveţi să comunici? Cum înveţi să exprimi ceea ce simti? Cum înveţi să iti deschizi pur şi simplu sufletul în faţa oamenilor, neştiind dacă ei te vor răni sau nu ?
Mereu m-am protejat de situaţiile astea. Şi nu am în minte vreun moment extrem de dramatic care să mă fi determinat să fiu aşa. Asta nu înseamnă că mă protejez de la început, că sunt rece şi indiferentă, cu toate că de la o anumită distanţă aşa par.
Am cunoscut oameni care m-au facut să fiu deschisa, să fiu eu. Şi am făcut ce am simtit, am fost fericită şi vulnerabilă; fericită datorită sentimentului că se poate întâmpla orice, iar vulnerabilă pentru că imi păsa de oamenii aştia, erau stabilitatea de care are nevoie fiecare şi mă dedicam lor.
Au inceput să mă dezamăgească. Sau mai degrabă am inceput să ne dezamagim reciproc, indepărtându-ne. Eram nemulţumită, dar nu spuneam asta. Aşteptam totul de la ele, aşteptam o schimbare, dar nu incercam să o generez. Am ales să tac in loc să mă cert. Am ales să aştept să “treaca” in loc să discut despre. Am ales să mă detaşez.
De asemenea, am cunoscut un băiat, ne-am indrăgostit, credeam că suntem suflete pereche şi că lumea se invârte in jurul nostru. But love gets complicated. Cu cât imi păsa mai mult, cu atât creştea dezamăgirea pe care mi-o putea provoca. Mi s-a facut frică şi am inceput să mă inchid şi faţă de el. Şi aşa am ajuns să nu mai vorbesc cu cel pe care-l iubeam, am ajuns să mă victimizez prin nişte gelozii stupide, numai ca să-mi arate şi mai mult că mă iubeşte şi să simt că merită să imi pese atât de mult; am devenit din nou din ce in ce mai egoistă probabil.

Astăzi nu mai aştept, ci vorbesc eu, dacă ele aşteaptă. Ne certăm, râdem, plângem, ne bucurăm, dansăm, mai ţipăm una la alta, dar toate astea ne ţin aproape.

Şi, culmea, exprim asta aici tocmai pentru că nimeni nu ştie de blog. E pentru mine.

18

In urmă cu două săptămâni aveam 16 ani. Acum am 18.
Cum? Uite aşa.