Sunt unele momente de care nu îmi place să îmi aduc aminte, sunt acele perioade în care poate am fost tristă, poate oamenii m-au dezamăgit, poate mi s-a părut că nu fac nimic… oricum, ideea e că nu m-am simțit eu bine atunci. Cine ar vrea să își aducă aminte de asemenea perioade, când simțeai că-ți pică lumea-n cap? Dar se întâmplă, mai ales că eu sunt și genul de persoană care asociază oameni, locuri, momente, melodii etc., așa că nu e greu să ajung să mă gândesc la o chestie care pare să nu aibă vreo legătură cu ceva ce se întâmplă acum.
Iar ultima oară când mi-am amintit serios de o anumită perioadă cum am descris mai sus (de exemplu o perioadă de astă-vară), a fost de curând, acum câteva zile cred, și mi-am dat seama de unele lucruri pe care le știam deja. Oricât de căcat m-am simțit atunci, nu îmi pare rău că a fost așa. Nu îmi pare rău pentru nimic, dar nu în sensul că nu îmi pare rău că am rănit anumite persoane, ci în sensul că nu aș schimba nimic. Deoarece îmi place ziua de azi, iar orice schimbare a trecutului, ar schimba și ziua de azi.
Nu am fost niciodată genul de persoană care să tot repete cuvântul dacă legat de trecut. Nu are nici un rost. Și în perioadele alea de căcat venea un moment în care mă gândeam ce naiba se întâmplă și încercam cu pași mărunți să schimb situația, gândindu-mă numai că totul va fi bine. Și așa ajung lucrurile să fie bine și poate că vine partea mai grea, partea în care tre să faci lucrurile altfel, să nu mai faci greșelile care te-au adus în situația de căcat, să rămâi recunoscător pentru că lucrurile sunt bine, pentru că a venit și ziua aia în care poți să spui uite prin câte am trecut ca să ajung aici. Și cel mai important: a meritat.
P.S.: Da, folosesc prea des cuvintele căcat, cur și morți, în general.
Mare nebunie cu Facebook! Site-ul a fost lansat de vreo şase ani, dar se pare că în ultimul timp toată lumea (de la noi de-aici din România) ori s-a mutat de pe hi5 pe Facebook, ori şi-a făcut pur si simplu cont.
Cred că Facebook, în-afara faptului că este tot o reţea de socializare, nu prea se compară cu vestitul hi5. E mai organizat şi e o super sursă de informare, un mod eficient de promovare al site-urilor, evenimentelor etc. Dar totuşi îţi este şi viaţa mult mai expusă, toată lumea poate să vadă care-s rudele tale, cu cine eşti într-o relaţie şi de când, la ce evenimente, concerte etc te duci. Mi s-a părut haios, să zic aşa, când am văzut cum un coleg îi ura “La mulţi ani” profului de desen pe Facebook.
Oricum, revenind la partea cu “mare nebunie”… am tot văzut reclame de la Vodafone, care-şi promovau abonamentul cu net pe mobil folosindu-se de “Poţi intra pe Facebook de oriunde!”. Să fie oamenii chiar aşa dependenţi de Facebook?
Acum că e sfârşitul semestrului, toată lumea e mai stresată de ce note mai are de luat, toţi profesorii devin şi mai egoişti, le pasă numai de materia lor, să ne mai dea teste, să prezentăm proiecte, fără să se mai intereseze dacă noi mai avem şi alte chestii în aceeaşi zi. Oricum, eu în general nu mă agit prea mult cu şcoala, dar am în jur colegi care fac asta, care învaţă pentru note, înainte de orice, care se gândesc la medii. Am observat şi mai mult asta săptămâna trecută (care a fost foarte plină) iar aseară, când scăpasem de stresul cu şcoala, mi-am adus aminte de un episod din Grey’s Anatomy.
Este vorba de episodul 22 din sezonul 5: What a difference a day makes. Un grup de adolescenţi, în ziua absolvirii liceului, fac accident cu limuzinele ce îi duceau la ceremonie/bal, ce-o fi fost. Toţi sunt grav accidentaţi… iar ei tot liceul au făcut numai să înveţe şi au trăit pentru ziua asta, pentru ziua absolvirii, când o să poată să se bucure de viaţă, să nu se mai preocupe doar de note, de şcoală. Secvenţa care mi-a rămas mie din tot episodul este cea în care şefa de promoţie, urmând să intre în operaţie, îi spune doctorului discursul ei, discursul pe care ar fi urmat să-l spună în seara aceea.
Discursul ei sună cam aşa: “Today is the day my life begins. Today I become a citizen of the world. Today I become a grown up. Today I become accountable to someone other than myself and my parents, accountable for more than my grades. Today I became accountable to the world. To the future! To all the possibilities that life has to offer! Starting today, my job is to show up wide eyed and willing and ready. For what? I don’t know. For anything. For everything. To take on life, to take on love, to take on the responsibility and possibility. Today, my friends, our life begins, and I for one, can’t wait!”
Iar în timp ce ea spune toate astea, restul adolescenţilor din grup sunt acoperiţi in saci negri.
Aseară am terminat de citit “P.S. I love you”. Cred că e prima carte pe care o citesc după ce i-am văzut ecranizarea, nu înainte. La început citeam gândindu-mă numai la secvenţele din film, dar cum au început să fie deosebiri din ce în ce mai evidente, am devenit curioasă în legătură cu ce urmează să se întâmple şi aşa mai departe, cum e normal la o carte interesantă.
Ştiam în mare firul poveştii, dar asta nu a micşorat în vreun fel impactul asupra mea. Având în vedere că un personaj moare la începutul cărţii, pe parcurs apar numeroase idei despre a trăi fără regrete, despre a aprecia viaţa etc. Idei de genul apar în o mulţime de cărţi, de filme, de reclame, dar aici a fost diferit. Aici nu te îndeamnă nimeni să te duci repede să faci bungee jumping sau să fugi în lume, nu că ar fi ceva rău; dar mai mult îţi arată că trebuie să apreciezi şi să te bucuri de simplul fapt că poţi lua în braţe persoana pe care o iubeşti.
Mă bucur că în sfârşit am citit cartea (văzusem filmul cam acum un an), îi mulţumesc celui care mi-a cumparat-o
Well, nu am primit toate lucrurile pe care le voiam, material vorbind, ştiam oricum că părinţii nu au cum să-mi cumpere acum. Dar nici nu îmi pasă de asta. Am primit tot ce mi-am dorit din toate celelalte puncte de vedere, am petrecut o zi drăguţă, am fost lângă cine am vrut etc., şi asta contează cel mai mult.
Câteodată mi se pare că lucrurile sunt aşa complicate pentru mine, în diferite părţi din viaţa mea. Dar doar mi se pare. Am atâtea situaţii muuult mai complicate în jur, încât de multe ori astea mă fac să realizez că eu doar mă complic singură când mă apucă.
Aşa că pentru mine lucrurile sunt de fapt simple. Şi aici simplu nu înseamnă banal. Simplu nu înseamnă nici că totul e mereu grozav sau, cum s-ar spune, roz. Anyway, sunt simple pentru că pot să fac ceea ce simt şi pentru că pot să mă şi bucur de asta. E simplu pentru că e o poveste, nu o telenovelă! Sunt fericită că e aşa, chiar sunt. E mult mai frumos să trăieşti lucrurile astea speciale, în loc să fii nevoit să tot lupţi pentru ele; dar să nu uiţi să le apreciezi.
Mai complicat devine când sunt prinsă la mijloc într-o situaţie, dar asta e, mereu trebuie să faci alegeri. Poate că pare greu, dar în funcţie de priorităţi, de ceea ce îţi doreşti, găseşti o variantă.
